8 ianu­a­rie 1873

1873 — S-a năs­cut Iuliu Maniu, lider al Par­ti­du­lui Naţio­nal Ţără­nesc (1926–1933; 1937–1947), prim-ministru al Româ­niei. După un pro­ces însce­nat, acu­zat de com­plot împo­triva sta­tu­lui, este con­dam­nat la închi­soare şi întem­ni­ţat la Sighet unde moare (d. 5 febru­a­rie 1953).

Iuliu Maniu s-a năs­cut la 8 ianu­a­rie 1873 în loca­li­ta­tea Bădă­cin, comuna Peri­cei, pe atunci în comi­ta­tul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833–1895), a cres­cut în casa unchiu­lui, Simion Băr­nu­țiu, urmând stu­di­ile juri­dice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsă­to­rit cu Clara, fiica pre­o­tu­lui vicar greco-catolic Deme­triu Coro­ian, cu care a avut 5 copii: Cas­siu, Iuliu, Sabina, Cor­ne­lia și Elena. Clara Maniu a dece­dat în data de 29 iulie 1929. Înmor­mân­ta­rea ei a fost ofi­ci­ată la Bădă­cin de epi­sco­pul Iuliu Hossu.

Cariera poli­tică

În Impe­riul Austro-Ungar

Și-a înce­put cariera poli­tică în cadrul Par­ti­du­lui Națio­nal Român din Transil­va­nia. Debu­tează tot­o­dată ca mem­bru, iar apoi pre­șe­dinte al Soci­e­tă­ții Aca­de­mice „Petru Maior”, fiind coop­tat în 1897, la numai 24 de ani, în Comi­te­tul de con­du­cere al PNR. În Monar­hia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 depu­tat în Par­la­men­tul din Buda­pesta, ca și depu­tat la Vințu de Jos, comi­ta­tul Arad, acti­vi­ta­tea sa par­la­men­tară dezvăluindu-i cura­jul și intransi­gența. Pe 22 mai 1906 ține pri­mul său dis­curs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 este încor­po­rat în armata austro-ungară și tri­mis pe fron­tul ita­lian, de unde a dez­er­tat în 1918, întorcându-se la Arad. Împre­ună cu per­so­na­li­tăți de primă mărime ale miș­că­rii națio­nale româ­nești din Transil­va­nia și ale Par­ti­du­lui Națio­nal Român, pre­cum vii­to­rul car­di­nal in pec­tore greco-catolic, Iuliu Hossu, Ghe­or­ghe Pop de Băsești, vii­to­rul patri­arh Miron Cris­tea și alții, Iuliu Maniu a par­ti­ci­pat hotă­râ­tor la uni­rea Transil­va­niei cu Vechiul Regat. Ime­diat după întoar­ce­rea din Ita­lia, Maniu este tri­mis la Viena pen­tru a nego­cia drep­tu­rile mino­ri­tă­ții române din Transil­va­nia, înfi­in­țând la 30 octom­brie 1918 la Viena, Con­si­liul Națio­nal al Româ­ni­lor din Transil­va­nia. Sosește la Arad pe 14 noiem­brie 1918, unde pune capăt nego­ci­e­ri­lor din­tre CNR și Osz­kar Jaszi, repre­zen­tan­tul Buda­pes­tei, prin deci­de­rea rupe­rii Transil­va­niei de Austro-Ungaria, spre unire cu res­tul teri­to­ri­i­lor româ­nești (Vechiul Regat).

Face parte din­tre orga­ni­za­to­rii Marii Adu­nări de la Alba-Iulia, din 1 decem­brie 1918, unde se va decide uni­rea Transil­va­niei cu Rega­tul Româ­niei. În cuvân­ta­rea pe care a ținut-o cu oca­zia Adu­nă­rii națio­nale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Pri­vim în înfăp­tu­i­rea uni­tă­ții noas­tre națio­nale ca la un tri­umf al liber­tă­ții româ­nești”. Pe 2 decem­brie 1918 este ales în func­ția de pre­șe­dinte al Con­si­li­u­lui Diri­gent al Transil­va­niei, func­ție echi­va­lentă cu cea de guver­na­tor, înde­pli­nind tot­o­dată și func­ția de minis­tru de interne.

În Rega­tul României

După dizol­va­rea Con­si­li­u­lui Diri­gent la 4 apri­lie 1920, de Guver­nul Ale­xan­dru Ave­rescu, rela­ți­ile din­tre Iuliu Maniu și poli­ti­cie­nii din Bucu­rești s-au înră­u­tă­țit. Acu­zând favo­ri­za­rea PNL și împin­ge­rea inte­lec­tu­a­li­tă­ții arde­lene într-un con de umbră, Maniu a refu­zat să voteze Con­sti­tu­ția din 1923, considerând-o prea cen­tra­listă și invo­când ches­tiuni de prin­ci­piu. Par­ti­dul Națio­nal Român din Transil­va­nia a recla­mat prin vocea lui Iuliu Maniu fap­tul că modi­fi­ca­rea Con­sti­tu­ției din 1866 putea fi făcută doar prin ale­ge­rea unei Adu­nări Con­sti­tu­ante, așa cum era pre­vă­zut la art. 128. În loc să pro­ce­deze ast­fel, guver­nul con­dus de Ion I. C. Bră­ti­anu a pro­fi­tat de fap­tul că PNL-ul câști­gase ale­ge­rile din mar­tie 1922, și nevrând să riște ale­ge­rea unei con­sti­tu­ante, a pus Sena­tul și Camera Depu­ta­ți­lor să voteze la 26 mar­tie res­pec­tiv 27 mar­tie 1923 o nouă con­sti­tu­ție, folosindu-se ast­fel de majo­ri­ta­tea de care dis­pu­nea în Parlament.

Ale­gă­to­rii din mar­tie 1922 nu-i înves­ti­seră pe cei pe care i-au ales cu drep­tul de a modi­fica Legea Fun­damen­tală, ci ale­se­seră un par­la­ment obiș­nuit, cu puteri obiș­nu­ite, care tre­buia să se supună pre­ve­de­ri­lor Con­sti­tu­ției, nefi­ind dea­su­pra ei. Așa­dar nici nu se poate vorbi des­pre un „vot în con­sti­tu­antă”, căci nu a exis­tat o con­sti­tu­antă, ci par­la­men­tul a fost detur­nat și instru­men­ta­li­zat să facă ceva ce nu intra în com­pe­tența și atri­bu­țiu­nile sale. De aceea Maniu nu a recu­nos­cut Con­sti­tu­ția din 1923, afir­mând că ar fi nulă de drept, ea nepro­ve­nind de la o adu­nare abi­li­tată. În mai multe rân­duri Iuliu Maniu a recla­mat fap­tul că noua con­sti­tu­ție nu ar fi făcut nimic alt­ceva, decât să cimen­teze oli­gar­hia din Vechiul Regat, oli­gar­hie aflată sub influ­ența PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a par­ti­ci­pat la înco­ro­na­rea rege­lui Fer­di­nand și a regi­nei Maria la Alba-Iulia, cere­mo­nia fiind mono­po­li­zată de ierar­hii orto­do­cși, deși o mare parte a româ­ni­lor din Transil­va­nia erau la acea vreme greco-catolici. Diverși autori din epocă au pus aceste acțiuni pe seama orgo­li­u­lui lui Maniu, fără să ana­li­zeze cau­zele mai pro­funde ale ati­tu­di­nii sale.

Par­ti­dul Națio­nal Român din Transil­va­nia s-a unit în 1926 cu Par­ti­dul Țără­nesc al lui Ion Miha­la­che, con­sti­tu­ind Par­ti­dul Națio­nal Țără­nesc. Iuliu Maniu a fost pre­șe­dinte al par­ti­du­lui (1926–1933 și 1937–1947) și de trei ori prim-ministru al Româ­niei între 1928 și 1933.

Pen­tru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a impli­cat în orga­ni­za­rea unor pro­teste publice împo­triva guver­ne­lor PNL (mani­fes­ta­ți­ile din mai 1928) și a plă­nuit efec­tu­a­rea „Mar­șu­lui asu­pra Bucu­rești­u­lui”, un marș al țăra­ni­lor arde­leni la Bucu­rești, după mode­lul Mar­șu­lui asu­pra Romei al lui Mus­so­lini. Va reuși obți­ne­rea unei majo­ri­tăți favo­ra­bile PNȚ, în urma ale­ge­ri­lor din decem­brie 1928,[4] din nefe­ri­cire prima guver­nare țără­nistă a avut loc în peri­oada marii depre­siuni eco­no­mice, iar pro­gra­mul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În plan extern a cola­bo­rat cu lor­dul Rother­mere, fer­vent sus­ți­nă­tor al revi­zu­i­rii tra­ta­tu­lui de la Tri­a­non și a fron­ti­e­re­lor româno-ungare. A cău­tat reîn­tro­na­rea lui Carol Carai­man, sub anu­mite con­di­ții, cu care acesta a fost de acord. În cadrul aces­tor înțe­le­geri a intrat și plă­nu­ita înco­ro­nare a lui Carol la Alba Iulia, pen­tru care mani­fes­tele au fost impri­mate în Unga­ria. Întreaga acțiune a fost deju­cată de ser­vi­ci­ile române de infor­ma­ții, care au obți­nut de la guver­nul englez expul­za­rea lui Carol din Marea Bri­ta­nie (unde acesta astepta des­fă­șu­ra­rea eve­ni­men­te­lor). Carol a fost în cele din urmă adus în 1930 pe tro­nul Româ­niei tot cu aju­to­rul lui Maniu. În schimb, Carol a dus ime­diat o poli­tică pro­prie, nu a mai recu­nos­cut cele pro­mise (că-și va relua căs­ni­cia cu regina Elena, mama rege­lui Mihai ș.a.) și l-a înlă­tu­rat pe Maniu rapid de la guvernare.

S-a opus înfi­in­ță­rii în 15 decem­brie 1938 a Fron­tu­lui Renaș­te­rii Națio­nale, care dădea star­tul uni­par­ti­dis­mu­lui român. După eșe­cul poli­ti­cii lui Carol al II-lea și pier­de­rile teri­to­ri­ale din 1940, Maniu a refu­zat cola­bo­ra­rea cu regi­mul insta­lat la 6 sep­tem­brie 1940 și a celui postlegionar.

Peri­oada comunistă

În ulti­mul dece­niu al vie­ții sale, Maniu a fost impli­cat în poli­tică ca un opo­zant al regi­mu­lui lui Ion Anto­ne­scu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a lup­tat împo­triva pre­luă­rii țării de către comu­niști, pro­ces pe care refu­zase să-l accepte, încre­ză­tor peste măsură în spri­ji­nul mari­lor puteri occi­den­tale. Iuliu Maniu a fost minis­tru secre­tar de stat în guver­nul Sănă­tescu (23 august 1944 — 4 noiem­brie 1944).[5] S-a opus insta­lă­rii guver­nu­lui Groza la 6 mar­tie 1945, pro­tes­tând mereu împo­triva încăl­că­rii demo­cra­ției, inclu­siv prin memo­rii adre­sate pute­ri­lor occi­den­tale. A obți­nut, ală­turi de PNȚ, o vic­to­rie zdro­bi­toare în ale­ge­rile din 19 noiem­brie 1946, rezul­tate eli­mi­nate însă prin fal­si­fi­ca­rea ale­ge­ri­lor de comuniști.

În urma însce­nă­rii de la Tămă­dău a fost ares­tat la 14 iulie 1947 de auto­ri­tă­țile comu­niste și jude­cat pen­tru „îna­ltă tră­dare” în pro­ce­sul înce­put la 29 octom­brie 1947. Prin sen­tința dată la 11 noiem­brie 1947, Iuliu Maniu era con­dam­nat la închi­soare pe viață. Este tri­mis la peni­ten­ci­a­rul din Galați, pe baza ordi­nu­lui de ares­tare 105.515/27 noiem­brie 1947. În august 1951 este trans­fe­rat împre­ună cu Miha­la­che și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 febru­a­rie 1953 la Sighet, cada­vrul său fiind arun­cat într-o groapă din Cimi­ti­rul Săra­ci­lor, de la mar­gi­nea ora­șu­lui Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai impor­tanți oameni poli­tici din­tre cele două răz­bo­aie mondi­ale. Vic­timă a regi­mu­lui comu­nist din Româ­nia, Iuliu Maniu a întru­chi­pat pen­tru mulți români, în tim­pul ani­lor grei ai dic­ta­tu­rii comu­niste, sim­bo­lul spe­ran­ței și al dorin­ței de libertate.

Iuliu Maniu și-a petre­cut copi­lă­ria la Șim­leu Sil­va­niei și Bădă­cin, a urmat școala pri­mară la Blaj, absol­vind apoi liceul cal­vin din Zalău. A efec­tuat stu­dii uni­ver­si­tare la Cluj (Facul­ta­tea de Drept — 1891–1896), Buda­pesta și Viena, unde a deve­nit doc­tor în drept în anul 1896. Reve­nit în Transil­va­nia, s-a sta­bi­lit la Blaj, unde și-a înce­put acti­vi­ta­tea de avo­cat al Bise­ri­cii Române Unite cu Roma, mitro­po­lia din Blaj (1898–1915).

Imnul lui Maniu

Acest imn a fost scris în 1986 de un grup de apro­xi­ma­tiv 16 tineri din Bădă­cin în frunte cu Pop Ioan și into­nat pen­tru prima dată în jurul datei de 5 febru­a­rie 1986, atunci când se împli­neau 33 ani de la moar­tea lui Iuliu Maniu.

Îl simt cum mai vine
Mai vine pe acasă,
Îl vad cum se așează
Cu satul la masă,
Și-și varsă dure­rea
Sădind-o în noi —
Gene­ra­ții ca mine,
Ca tine, ca voi.

Ref: Să cân­tăm des­pre Iuliu
Des­pre „Sfinx” să cân­tăm,
Toata lacrima noas­tră
Pen­tru el s-o vărsăm.

Dra­gii mei prin menire
Ne-e dat sa-l spă­lăm
De min­ciuni și de vorbe,
În noi sa-l schim­băm.
În mor­mânt să-i găsim —
Cum mor­mânt și-a dorit!
În pămân­tul natal,
În pămân­tul iubit.

De azi îna­inte gene­ra­ții vin,
Pen­tru tine, Iuliu,
„Sfinx” de Bădă­cin,
Și-ți aduc ofranda
Și res­pect sin­cer
Țara româ­nească
Înge­rii din cer.