Surorile lui Coposu spun că şi la moarte acesta avea urmele cătuşelor

Rodica şi Flavia, surorile marelui politician Corneliu Coposu, au vorbit pentru QMagazine despre viaţa lor alături de fostul conducător al Partidului Naţional ţărănesc Creştin-Democrat, plecat dintre noi pe 11 noiembrie 1995. Traumele celor 17 ani de detenţie (1947 – 1964) l-au marcat pe Coposu, dar nu l-au învins niciodată, aşa cum povestesc Rodica şi Flavia, care readuc în prim-plan lupta continuă pentru dreptate şi adevăr a unui desăvârşit martir al neamului. În rândurile ce urmează, vă prezentăm doar câteva pasaje din interviul cu surorile lui Corneliu Coposu, material apărut în ultimul număr al revistei QMagazine.

“Suferinţele au trecut. Totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii, nişte bieţi ani de puşcărie contează mai puţin.”  Corneliu Coposu (1916 – 1995)

QMagazine: Corneliu Coposu a fost eliberat odată cu amnistia din 1964. Cum a fost revederea cu el, după 17 ani de absenţă?

Flavia Coposu: O, Doamne! Dacă n-ar fi fost îmbrăcat cu o cămaşă de-a lui, nu l-aş fi recunoscut. Păi, vă daţi seama, să te desparţi de un om care avea 112 kg şi să găseşti unul de 55! La o înălţime de 1,92! Era ca un par, din-tr-ăla de speriat ciorile. Ras în cap, nu mai era nimic din el.

Rodica Coposu: Gândiţi- vă că eu l-am văzut după trei săptămâni de la eliberare şi am fost atât de impresionată… Cred că am spus de o sută de ori treaba asta, dar m-a marcat foarte tare: era slab, semăna mult cu bunica, cu imaginea bunicii noastre înainte de a muri. Era atât de slab, încât i se vedeau dinţii prin buze, iar la cap – eu am învăţat la anatomie că, la cap, oasele sunt îmbinate în dinţi de ferăstrău – i se vedeau îmbinările alea prin pielea capului. Asta m-a marcat: i se vedeau oasele prin piele! Şi avea nişte edeme extraordinare la coate, la genunchi…

Flavia Coposu: El avea edemul foamei în ultimul grad. Lui i-au dat domiciliu în Bărăgan, sperând că moare. A stat în Bărăgan din ’62 până în ’64 şi, ca să fie cinismul dus până la extrem, a fost ultimul căruia i-au dat drumul. Toţi au plecat şi el a rămas. Nu ştiu pentru ce a fost ura asta aşa de focalizată pe el. A mâncat atâta bătaie, l-au ţinut în nişte condiţii îngrozitoare… Este singurul care a stat închis în celulă fără să comunice cu nimeni. Când a fost eliberat, nici nu putea vorbi, saracul! Nu putea articula. (…) De nu ştiu câte ori pe zi se trăgea vizeta pentru a-i urmări, n-aveau voie să stea pe pat, ci în picioare. Groază! Ăsta cred că a fost şi un experiment, să vadă cât rezistă un corp uman. Într-adevăr, el a avut o sănătate fantastică! (…) Şi la moarte purta urmele cătuşelor!Soţia fratelui dumneavoastră (n.r. – Arlette a executat 14 ani de detenţie) a murit în ’65.

Au apucat să se revadă?

Flavia Coposu: Da, o vară, dar era deja bolnavă, săraca! Ea a ieşit bolnavă!

Dar pe parcursul detenţiei nu s-au întâlnit niciodată?

Flavia Coposu: Nu!

El ştia că e închisă?

Flavia Coposu: Da, păi asta zicea: “Eu am fost liniştit, că pe mine nu mă înşală nevasta!”. Făcea haz de necaz! Săraca, şi-ar fi dorit mult să trăiască, oricum i-au mâncat 14 ani din viaţă. În timpul detenţiei, de la ea chiar n-am primit nici o veste, niciodată.

Cum a trecut fratele dumneavoastră peste moartea soţiei?

Flavia Coposu: El n-a ştiut cât este de bolnavă. Arlette dădea nişte semne şi cineva i l-a recomandat pe doctorul Trestioreanu, care era specialist oncolog. El a constatat că are cancer. Cornel a leşinat când a aflat diagnosticul. A trebuit să îl reanimeze ca să poată să-l scoată din cabinetul doctorului. Vedeţi totuşi, suferinţele astea teribile îi fac pe oameni să treacă peste. Ei, ăştia din închisoare, niciodată, pe nici unul nu l-am auzit dorind să se răzbune. Nici unul! N-au dorit! Şi nu “jucau” teatru! Sincer, nu doreau! Probabil, în momentul în care eşti supus la nişte probe din astea teribile, vezi peste suferinţa biologică.

Fratele dumneavoastră avea coşmaruri?

Flavia Coposu: Deloc, niciodată! Îmi aduc aminte că ultimele lui zile, cât a stat acasă, înainte de a se interna, zicea aşa: «Ce rău îmi pare că naţia asta a noastră e aşa de ghinionistă! Eram aşa de aproape de adevăr, că puteam să punem mâna pe el, dar am pierdut trenul!». Asta zicea”.

La dumneavoastră a venit Securitatea? V-a percheziţionat?

Flavia Coposu: La noi au venit imediat după ce l-au arestat pe Cornel. N-au găsit nimic. Când am sosit în Bucureşti, noi am închiriat o casă de la Societatea de Gaz şi Electricitate. Am stat aici până în ’51, când ne-a dat afară domnul ministru Potop. Divorţase de nevastă, se încurcase cu o studentă şi a trebuit să lase locuinţa nevestei şi copilului, iar el a fost obligat să plece şi avea nevoie de o casă. Ne-a dat afară pe noi şi s-a mutat el. Gata, simplu! A fost o mutare-fulger. În două ore au golit locuinţa. A venit o armată de vreo şase soldaţi, cu un camion, şi ne-au aruncat lucrurile de la etaj. Au făcut totul ţăndări, doar trebuia să se mute imediat domnul ministru!

Securitatea a încercat vreodată să vă recruteze?

Flavia Coposu: Dar crezi că au ratat vreo ocazie? La una dintre anchetele la care am fost chemată, un securist binevoitor mi-a spus foarte mieros: “Aţi fi foarte utilă pentru statul socialist, dacă ne-aţi spune nişte informaţii…” Atunci mi-am călcat puţin pe prudenţă, m-am ridicat în picioare şi am zis: “Neam de neamul meu n-a fost turnător, nici eu n-o să fiu! Ai priceput?”. S-a uitat aşa la mine, mi-a tras o înjurătură şi m-a dat afară”.

Sursa: QMagazine