Înainte de a da curs argumentelor proprii, provocăm cititorii să răspundă la următoarea întrebare: Care ar fi perspectiva României în contextul încasării unor despăgubiri de la Germania, aferente relaţiilor comerciale nerespectate de 18,88 miliarde de euro?
În contextul actualelor evenimente din România şi pe fundalul vizitei la Bucureşti a delegaţiei FMI se naşte întrebarea: care sunt perspectivele economico-sociale ale României? Elaborarea unui răspuns temeinic presupune o analiză riguroasă a posibilităţilor de a găsi alternative de finanţare pentru a depăşi actuala criză financiară.
Înainte de a da curs argumentelor proprii, provocăm cititorii să răspundă la următoarea întrebare: Care ar fi perspectiva României în contextul încasării unor despăgubiri de la Germania, aferente relaţiilor comerciale nerespectate de 18,88 miliarde de euro?
În contextul actualelor evenimente din România şi pe fundalul vizitei la Bucureşti a delegaţiei FMI se naşte întrebarea: care sunt perspectivele economico-sociale ale României? Elaborarea unui răspuns temeinic presupune o analiză riguroasă a posibilităţilor de a găsi alternative de finanţare pentru a depăşi actuala criză financiară.
Fără a avea pretenţia de a releva un „miracol salvator”, vrem să aducem în atenţia celor avizaţi (dar şi a publicului larg) o situaţie creată ca urmare a acordului de cliring româno-german încheiat în urmă cu 66 de ani.
În perioada subordonării României de către Germania hitleristă s-a încheiat, în anul 1935, Acordul pentru „reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa Germană de Compensaţie din Berlin. Printr-o clauză instituită în 1940, Banca Naţională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără să fie însoţit de un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie. Această creanţă nevalorificabilă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau formal acceptate de către Berlin.
Menţionăm că, în cadrul sistemului de cliring (numit şi „comerţ în compensaţie”), dacă schimburile nu sunt echilibrate (exporturile să echilibreze importurile în cadrul operaţiunilor aferente aceluiaşi partener), se impune încetarea acordului (ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Acordului din 1935 dintre România şi Germania). Mai mult, pentru a asigura continuitatea operaţiunilor, Germania a utilizat o gamă largă de mijloace diplomatice, punân-du-se în discuţie chiar soarta graniţelor statului. Extrapolându-se analiza, se poate aprecia că subjugarea economică a României de către Germania a debutat cu Tratatul economic româno-german din 23 martie 1939.
Conform lucrărilor de specialitate româneşti1, la jumătatea anului 1944, soldul activ pentru România al cliringului româno-german ajunsese la 57,8 miliarde de lei, respectiv circa un miliard de mărci. Conform lucrărilor de specialitate străine2, soldul activ pentru România al cliringului româno-german (la sfârşitul anului 1944) era de 1.126,4 milioane de mărci imperiale. Plecându-se de la aprecierea că 1 reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde de euro, fără a adăuga şi dobânda aferentă celor 66 de ani – din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde de euro.
Pentru a nu fi acuzaţi de mimetism (de curând, Grecia a amintit Germaniei că nu şi-a achitat integral despăgubirile de război), vrem să precizăm că cele două situaţii nu sunt comparabile. Soldul activ al României înregistrat în urma cliringului româno-german este un rezultat al activităţilor comerciale derulate între cele două ţări (şi nu o pretenţie instituită ca urmare a unor evenimente/conflicte militare, ca în cazul Greciei). La baza sa a stat un contract semnat de ambele părţi, de comun acord (fără elemente de constrângere). Nerespectarea acestui acord internaţional activează dreptul uneia dintre părţile semnatare de a trage la răspundere (chiar dacă mai tardiv) cealaltă parte care nu-şi respectă obligaţiile contractuale.
Cercetând în arealul istoriei, am urmărit dacă această obligaţie s-a prescris sau s-a stins printr-o formă concretă de acord interstatal. În primul rând, precizăm că în dreptul internaţional nu există o reglementare clară privind termenul de prescriere a obligaţiilor decurgând din acordurile comerciale încheiate între state. În al doilea rând, menţionăm că după cel de-al Doilea Război Mondial, între România şi Germania nu s-a încheiat niciun tratat de pace (aşa cum a fost Tratatul de pace al Germaniei cu Polonia). De regulă, prin încheierea tratatelor de pace între state se vizează nu doar rezolvarea diplomatică a unor aspecte de ordin militar, ci şi reglementarea relaţiilor comerciale.
Revenind la ideea iniţială – elaborarea soluţiilor de ieşire din criză prin identificarea unor potenţiale surse de finanţare pentru România -, menţionăm că la baza cercetării nu a stat nici intenţia de a fi descoperitorii unui miracol şi nici intenţia de a denigra practicile comerciale germane. Din contră, animaţi de ideea valorificării oricărei surse potenţiale pentru depăşirea actualei crize cu care se confruntă România, ne asumăm responsabilitatea de a fi promotorii unui demers firesc, bazat pe date concrete.
Deoarece poziţiile pro şi contra sunt în mod egal fecunde (ele determinându-se reciproc), suntem deschişi provocărilor critice pe această temă.
1 Kiriţescu, C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. 2, p. 503
2 Rieder, Maximiliane, Deutsch-italienische Wirtschaftsbeziehungen: Kontinuitäten und Brüche 1936-1957 (Relaţiile economice germano-italiene: continuitate şi întreruperi 1936-1957), p. 41
Radu GOLBAN este politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
Mihaela-Brînduşa TUDOSE este conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice
